random thoughts

Wow, nu credeam că voi mai scrie ceva p-aici de ceva timp.

Va fi diferit de data asta. azi o să vorbesc puțin despre ce am mai făcut în ultimul timp. Și da, n-o să fie cel mai gândit articol de până acum. N-am mai scris un articol propriu-zis, nu poezie sau altceva, de pe data de 7 septembrie 2020.

Atunci eram la liceu, eram clasa a 11-a dacă nu mă înșel. Acum sunt anul doi de facultate, sunt încă la fel de pierdută în spațiu ca și acum patru ani și mai mult, sunt ceva mai stabilă din punct de vedere emoțional.

Mi-am schimbat enorm de mult grupul de prieteni. Acum e mult mai restrâns și în mare, diferit la 180 de grade față de cum era la momentul respectiv. Mno, persoanele vin și pleacă, right? Și cumva cred că merg spre bine în ceea ce privește alesul persoanelor cu care mă înconjor.

Mă gândeam ieri, ieri eram la mare pentru context, că mi-am pierdut foarte multe pasiuni pe drum. Inclusiv asta cu scrisul. Țin minte că acum ceva ani eram pe plajă și îmi dădeau idei prietenii de subiecte pe care aș putea să le abordez pe blog. Acum mi se pare stupid să creezi la ideea cuiva. Mi se pare stupid să creezi doar pentru că vrei să creezi. Nici poezii n-am mai scris de ceva timp. N-am mai simțit neapărat nevoia. N-am simțit că ceea ce scriu mă definește. N-am simțit că ceea ce simt poate fi translatat în cuvinte de multe ori. Iar uneori, de ce să mint, n-am mai simțit că aș simți ceva ce se merită a fi oferit altora. Am fost doar ok. Cumva simt că mi s-a dus un mic entuziasm din mine vizavi de ceea ce mă înconjoară. Nu mai văd sensul în a plânge din tot sufletul când îmi vine să plâng, lucru pe care îl susțineam sus și tare acum câțiva ani. Nu mai cred neapărat că emoțiile ar trebui să fie trăite la intensitatea lor maximă. Acum când sufăr, doar îmi spun că nu e capăt de țară și trec mai departe. Ăsta ar fi un lucru bun sau rău? Mnush. Nici când râd nu mai râd din toată inima, pentru că mi se pare totul destul de clișeic. Adică da, evident, râd și zâmbesc din tot sufletul când se întâmplă ceva frumos în viața mea sau a celor apropiați, dar nu mai râd așa de tare la glume, la ironii, la sarcasm, la chestiile minuscule care totuși ar trebui să dea sare și piper vieții.

Acum îmi e silă să îmi fac prieteni noi și prefer mai tot timpul să stau în casă decât să ies în oraș. Evident, mai și ies, dar doar cu aceiași 6 oameni cu care chiar mă înțeleg. Sau cred că mă înțeleg? I guess? Nu știu, și asta e cu semnul întrebări uneori. Toate sunt cu semnul întrebării.

De multe ori aleg să nu mă implic în discuții. Uneori doar simt că unele opinii ar trebui să le păstrez pentru mine însămi. Alteori simt o oarecare jenă de a mă explica sau de a stârni reacții. Pur și simplu îmi e lene să susțin ceea ce gândesc până la capăt, nu pentru că nu aș crede cu adevărat în lucrul respectiv, ci doar pentru că nu îi văd sensul în a fi dat afară altora. Nu simt că va fi asimilat în vreun fel de oamenii din jur, indiferent de cum va fi acesta formulat, pentru că nu cred că mentalitățile oamenilor sunt așa de ușor de schimbat cât să o fac eu. Prin urmare, iată-mă. De multe ori tac. Înainte, vorbeam. Vorbeam mult, de multe ori fără o bază articulată. Uneori îmi lipsește să vorbesc.

da, cam asta momentan.